Mă numesc Emilia Bărari și sunt din comuna Galații Bistriței, județul Bistrița-Năsăud. Scriu încă din anii copilăriei, iar în adolescență am publicat în ziarele vremii din Bistrița și Cluj. Pentru mine, cuvântul este calea de a trăi iubirea dincolo de granițele acestei lumi efemere. Nu am nevoie de muze pentru a scrie, pentru că ceea ce îmi dă aripi se află deja în mine și nu trebuie să intru într-o anumită stare. Starea sunt eu însămi, iar eu doar mă străduiesc să descriu în cuvinte iubirea profundă pe care o simt în interior și să o transform într-o punte între ceea ce trăim și ceea ce ne este uneori frică să simțim. Cred cu tărie în puterea literaturii de a deschide inimi. Scriu mai ales pentru propria-mi vindecare, dorind în același timp să arăt celor pregătiți să vadă că iubirea adevărată nu are așteptări. Ea doar dăruiește. De curând, am ales să împart gândurile mele cu cei care, poate, rezonează cu ele. Am câștigat și câteva premii la unele concursuri naționale sau internaționale, premii pentru care sunt recunoscătoare, însă meritul este al celui care mi-a intersectat visele și m-a făcut să-mi amintesc ceea ce în alte ceruri am fost – iubire.
Te-am întâlnit în clipa în care Dumnezeu își odihnea lumina peste tine. De atunci, în mine a rămas albastrul ochilor tăi. Te-am trăit cu inima, iar înțelesul ei l-a păstrat Dumnezeu. Când mă apropii de sufletul tău, tainele cerului se deschid în buzele mele. Și în iubirea celestă înțeleg că […]
Am lăsat ușa descuiată, ca să intri dacă te plouă pe inimă… Dacă vrei, te strig când treci pe stradă și-ți număr pașii. Umbra mea se agață de hainele tale, așa, pur și simplu. Dacă ai aluneca, sufletul meu ar fi acolo, să-ți mângâie chipul și să-ți sărute rănile, una […]
Nu te iubesc în rime meșteșugite, nici în cadențe fixe care strâng în chingi piepturi flamande. Te iubesc simplu, ca pe o gravitație ce ține mările lipite de pământ. Nu ne-am promis zboruri înalte și frângeri de aripi, ci o așezare adâncă, o geometrie secretă în care doi oameni devin […]
Am plătit cu nori înghesuiți pe gene, cu tăceri care și-au ros marginile inimii, cu ghemotoace de vise uitate în lada de zestre a timpului. Iar când, în sfârșit, mi-a venit rândul să plec, am înțeles că biletul meu purta numele tău. Apoi, am zărit drumul spre mine. Era presărat […]
ploaia îți atinge chipul… iar lumea o numește vreme. mă adâncesc în ochii tăi… să-ți șterg ploaia dinăuntru. acum… poți privi spre cer cu albastrul zilelor mele. uneori… îmi cad lacrimile în palmele tale… iar tu crezi că sunt picături de ploaie. dar eu… îți sărut cu ele linia vieții.
Nu trebuie să te caut prin lume, pentru că te port în liniștea dintre două bătăi de inimă. Nu-ți rostesc numele, de teamă să nu-l risipească vântul care nu știe să-ți zboare aripile. Ți-am așternut sufletul cu vise noi, țesute din fire de iubire și lumină. Poți să-ți așezi neliniștea […]
Îți așterni chipul în gândurile mele și le pictezi în albastru. Cuvintele devin grele și se așază, unul câte unul, la marginea palmelor tale. Apoi îți iau buzele și le reamintesc cântări celeste. Ai rămas pitit la umbra inimii mele, tremurându-mi poeme de iubire sub pleoapele sufletului, […]
Te-am cuprins cu toată iubirea pe care sufletul meu a învățat-o din tine. În jurul tău am desfăcut lumina ca pe o rugăciune și te-am așezat în brațele ei. Apoi te-am lăsat să zbori. Iubirea are mâini care cuprind și suflet care eliberează, are puterea de a ține aproape și […]
Păşeşti cu paşi lichizi prin sufletul meu, acolo unde timpul nu mai are muchii ascuţite. Cauţi iubirea ca pe o îmbrăţişare strânsă, iar inima mea te ocroteşte în această lume în unghiuri; apusul încearcă să te rănească. Porţi pe umeri aripi de sticlă, dar prin ele trece lumina unui Dumnezeu […]
Ai început să pășești prin viață cu teama copilului lăsat singur în mijlocul pădurii. Cu pași mărunți, cu inima strânsă în pumni și cu fiecare foșnet mai îndrăzneț înaintezi ca o întrebare. Privești înainte și drumul pare nesfârșit, prea larg pentru pașii tăi, prea grăbit pentru inima ce abia a […]