Mă numesc Emilia Bărari și sunt din comuna Galații Bistriței, județul Bistrița-Năsăud. Scriu încă din anii copilăriei, iar în adolescență am publicat în ziarele vremii din Bistrița și Cluj. Pentru mine, cuvântul este calea de a trăi iubirea dincolo de granițele acestei lumi efemere. Nu am nevoie de muze pentru a scrie, pentru că ceea ce îmi dă aripi se află deja în mine și nu trebuie să intru într-o anumită stare. Starea sunt eu însămi, iar eu doar mă străduiesc să descriu în cuvinte iubirea profundă pe care o simt în interior și să o transform într-o punte între ceea ce trăim și ceea ce ne este uneori frică să simțim. Cred cu tărie în puterea literaturii de a deschide inimi. Scriu mai ales pentru propria-mi vindecare, dorind în același timp să arăt celor pregătiți să vadă că iubirea adevărată nu are așteptări. Ea doar dăruiește. De curând, am ales să împart gândurile mele cu cei care, poate, rezonează cu ele. Am câștigat și câteva premii la unele concursuri naționale sau internaționale, premii pentru care sunt recunoscătoare, însă meritul este al celui care mi-a intersectat visele și m-a făcut să-mi amintesc ceea ce în alte ceruri am fost – iubire.
Suflarea ta a fost cea mai adâncă rugăciune a inimii mele, un zâmbet schițat între două buze răvășite de atâta liniște. Am trecut prin disperare, cu pieptul sufocat de atâtea întrebări care rătăceau fără destinatar, până când am înțeles că uneori răspunsurile se ascund în glasul inimii. Am cunoscut frica, […]
Am ales să-mi dedic viața unui singur plan: să șlefuiesc iubirea până când va deveni diamantul sufletului meu. Mi-ai așezat în inimă lumina gândurilor tale. Purta în ea urmele timpului, praful drumului care te adusese până la mine. Și-a găsit locul între bătăile inimii mele, unde fiecare clipă i-a șlefuit […]
Cu pași desculți prin sufletul meu mi-ai cutreierat ființa plină de tine. Am deschis ochii și chipul tău a înflorit în mine, adunându-mi gândurile să te privească. Ai devenit atât de prezent în tot ce respir, încât te simt ca pe o lumină aprinsă în camerele inimii mele.
Ai rătăcit prin inimi strâmte, crezând că sunt ferestre deschise spre cer. Ți-ai desenat stelele pe răsărit, dar au pierit la primul orizont. Apoi ai auzit un foșnet pe buzele tale. Eram eu. Ți-am dăruit aripile mele ca să-mi zbori prin gânduri. Ți-am adunat aștrii la picioare și i-am transformat […]
M-am împiedicat în privirile altora, crezând că ele sunt tot ce contează. Mi-am întins mâna plină de inimă și le-am mângâiat buzele uscate de atâta judecată nedreaptă. Le-am făcut adăpost în sufletul meu, de teamă să nu-și plângă lumina că n-au rănit destul de adânc. Apoi tălpile mi-au devenit grele […]
Mi-ai răsărit soarele în gânduri când besmetice alergau prin univers. Respirai sprijinit de visele mele, înnodându-le pe rând printre stele. Te-am zărit luminându-mi inima când, obosită de atâta ploaie, mi-ai îndepărtat picurii de pe gene. M-am scăldat în lumina pieptului tău, unde necunoscutele s-au strecurat printre respirații. Le păstrez cu […]