Dincolo de tăcere

Suflarea ta
a fost cea mai adâncă rugăciune a inimii mele,
un zâmbet schițat între două buze
răvășite de atâta liniște.
Am trecut prin disperare,
cu pieptul sufocat de atâtea întrebări
care rătăceau fără destinatar,
până când am înțeles
că uneori răspunsurile
se ascund în glasul inimii.
Am cunoscut frica,
ascunsă în fiecare clipă
ce se adâncea în căderea din cele nouă ceruri,
ca o umbră care încerca să stingă lumina
din visele mele.
Un fulger a despicat cerul zborului meu,
iar aripile mi-au rămas prăfuite
pe-un gând.
Le-am scuturat praful
cu o singură bătaie de inimă
și, pentru o clipă,
am înțeles
că zborul
nu se rătăcise prin piepturi cenușii.
Apoi,
cu o foame de îmbrățișarea albastrului,
ți-am împrumutat aripile mele,
fiindcă zborul tău vindecă
tot ceea ce
în verdele meu
încă mai doare.
Tăcerea s-a așezat peste ceruri,
ascultându-mi gândurile
care răsunau ca un ecou.
Cerul însuși era sufocat
de atâta iubire,
iar eu…
îți ascultam inima
rostind rugăciunile mele.