III. ÎMPĂRĂTEASA – Voalul alb

“Nu există religie superioară adevărului.” – H.P. Blavatsky

Opus percepției și experienței individuale asupra timpului ca fiind liniar, toate sistemele din jurul nostru ne dovedesc contrariul, și anume că totul este ciclic – ceasul, calendarul, anotimpurile, rotațiile Pământului, parcusul Soarelui, fazele Lunii, mersul planetelor și mișcarea constelațiilor. Toate se repetă, probabil de milioane de ani, ca și cum omul ar locui doar pe una dintre rotițele din interiorul unui imens ceas cosmic. Religiile vorbesc și ele despre întoarcerea zeilor, iar științele ezoterice privesc timpul împărțit în cicluri repetitive, diferite cultural ca formă, dar cu un fundal comun – Zodiacul european, Yi Jing-ul chinezesc, Calendarul Soarelui aztec, Zodiacul egiptean din Templul Dendera etc.

Dintre acestea, calendarul perioadelor Yuga din cosmologia hindusă vorbește mai simplu și mai explicit despre Marele Ciclu Cosmic al istoriei umanității, care acoperă o perioadă cuprinsă între 24.000 și 26.000 de ani. Mai exact și doar teoretic – 25.920 de ani, denumit și “Marele An Cosmic”. Astrologia europeană vorbește despre Marile Ere Cosmice, când pământul traversează câte ~2000 de ani prin fiecare din cele 12/13 constelații, semnul zodiacal indicând schimbări în comportamentul uman și organizarea socială – antichitatea în Berbec, epoca actuală în Pești și viitorul imediat în Vărsător, în sens invers rotirii lor anuale.

Aceste cifre sunt confirmate și de observațiile astronomice, prin fenomenul numit Precesia Echinocțiilor – mișcarea conică a axei de rotație a Pământului, adică mutarea foarte lentă de pe Steaua Polară către alt punct, cu 1 grad arc de cerc la fiecare 72 de ani. Din înmulțirea cu 360 grade ale unui cerc rezultă că peste 25.920 de ani, axa Terrei va fi din nou îndreptată către Steaua Polară. Aceste calcule sunt strict teoretice și nu iau în calcul eventuale evenimente cosmice precum cele accidentale, prin căderea unor asteroizi, interferențe ciclice ale unor comete și ipotetica Planetă X, sau fenomene astrofizice de mare amploare încă necunoscute.

Astfel, pe lângă schimbările zilnice de zi/noapte și cele anuale ale anotimpurilor, Terra mai are și alte mișcări foarte lente prin univers, ca de broască țestoasă (!), în jurul unor centre gravitaționale învecinate sau mai îndepărtate de sistemul nostru solar, aflat și el în deplasare continuă prin Calea Lactee.

O mare necunoscută – ce fenomen cosmic provoacă imperceptibila “precesie a echinocțiilor” pentru perioade atât de lungi? Explicația veche oficială, încă neactualizată, este că gravitația Lunii ar influența în timp mutarea lentă a axei Pământului. Această ipoteză se stinge prin ultimele studii astronomice care deja iau în calcul factori gravitaționali mult mai îndepărtați din afara sistemului solar, precum prezența unei găuri negre sau, și mai probabil, influența unei stele mai mari decât Soarele, aflată în vecinătate. Cu cât cauza este mai îndepărtată, cu atât efectele sunt mai lente și mai puțin vizibile. Cele mai mari și mai apropiate stele sunt Centauri Alpha și Sirius Alpha, ultima având o masă aproape dublă față de Soare. Dacă Alpha Centauri este cunoscută ca fiind un sistem stelar triplu format din Alpha, Beta și Promxima, și pentru sistemul Sirius există dovezi, încă neconfirmate oficial, că este tot un sistem triplu format din Sirius A, Sirius B și, posibil, Sirius C, o altă stea pitică sau chiar o gaură neagră. Influența gravitațională a unui sistem solar multiplu este mai mare decât în cazul unei stele rătăcite.

Încă un detaliu important aflat de Albert, confirmat destul de recent de marile telescoape Hubble și Webb, este acela că peste 80% dintre stelele existente în univers se află în sisteme duble, triple și chiar cvadruple, adică există relații gravitaționale strânse între stelele învecinate, iar stelele izolate sunt un fenomen destul de rar, contrar a ceea ce astronomia considerase până de curând. Aceste detalii ne arată, din nou și din nou, că nu cunoaștem nimic sigur cu adevărat, și că (re)descoperim mai multe pe măsură ce specia umană (re)devine mai inteligentă și (re)dezvoltă tehnologii mai avansate, care pot răsturna oricând clasicele concepții științifice, bătute bine în cuie până la noi descoperiri care rescriu cu greu vechile teoreme.

Prin noile cercetări, Albert Baran începea să intre pe terenul vast al stelelor care pot avea influențe notabile asupra sistemului solar în general și asupra planetei Pământ în particular. Dacă astrologia are dreptate, care studiază de mii de ani influențele fizico-psiho-energetice ale Soarelui și ale planetelor învecinate, este evident că există astfel de influențe venite și din afara sistemului solar. Momentan, astrofizica se mișcă foarte lent și confirmă științific doar o parte din influențele și efectele evidente ale gravitației Lunii asupra Terrei, precum mareele. Urmează ca psihologii să nu mai vorbească doar pe la colțuri, să își inima în dinți și să înceapă să vorbească cazuistic despre influențele psihice ale Lunii asupra comportamentului uman.

Legat de toate acestea, astrologii urmăresc de mii de ani influențele energetice ale unei realități sensibile, dar sunt în continuare “arși pe rug” de către “noua inchiziție” reprezentată de autoritatea științifică care, în ultimul secol, a înlocuit aproape complet autoritatea religioasă. Iar dacă Soarele și Luna au efecte directe și subtile dovedite clar asupra vieții de pe Terra, urmează să mai primim confirmarea științifică și despre influențele planetelor, ale stelelor din vecinătate și până la cele venite din imensa gaură neagră aflată în centrul galaxiei noastre. Aceasta ține în ordine și în mișcare ~400 de miliarde de stelele, ca pe niște cristale de zahăr care se plimbă organizat în spirală, ca într-o ceașcă de cafea cu lapte în care cineva mestecă cu o linguriță.

La nivel micro, este deja dovedit științific că omul este sensibil fizic și psihic la câmpurile electro-magnetice, invizibile pentru ochiul uman, detectabile doar cu aparatură specializată pe anumite frecvențe. La nivel macro, este recunoscut științific și faptul că Soarele are o influență electro-magnetică asupra Terrei, prin fotonii de lumină și prin gravitația sa, ambele fiind exercitate până la marginea sistemului solar. De asemenea, se știe că orice corp are un anumit magnetism în functie de masă, așa cum Terra ne lipește de pământ și ține Luna aproape prin atracția gravițională. Luna, la rândul ei, are o gravitație proprie mai redusă, cu o masă mai mică decât Pământul. Extrapolând, toate planetele sau corpurile fizice, mici sau mari, prezente în sistemul solar, manifestă un magnetism individual, au influențe specifice în funcție de caracteristici și rolul lor participativ în tot acest dans cosmic local.

Așadar, Terra se scaldă într-o imensă “supă electro-magnetică”, cu mai multe ingrediente, iar omul ca micro-entitate este modelat continuu de aceste forțe, fiind și cel mai sesibil receptor la cele mai mici schimbări de “gust magnetic” produse de modificări în sau de către câmpul Terrei, al Sorelui și Lunii și al celorlalte planete. Mai mult, “stabilitatea supei” în care trăim este legată de “supele stelare învecinate”, toate fiind dependente de liniștea “supei galactice” a Căii Lactee. Această stabilitate a Pământului pe care se bazează evoluția Vieții sub toate formele, poate fi oricând tulburată major de orice influențe electro-magnetice venite din afara sau din interiorul sistemului nostru solar.

Revenind cu gândul la un posibil companion al Soarelui nostru, Albert afla că steaua Centauri Alpha se află la 4,3 ani-lumina, iar Sirius Alpha la 8,6 ani-lumină față de noi. Printre coincidențele astronomice, mai mult sau mai puțin relevante – distanța din Pământ și Soare este de 8,3 minute-lumină, iar Sirius B, care orbitează Sirius A la fiecare 50 de ani, este o pitică albă stinsă cu masă egală cu cea a Soarelui nostru, dar exact de mărimea Terrei. Deși ambele sunt sisteme solare triple, cu mare potențial gravitațional, Sirius are o masă mai mare decât Centauri Alpha și, deci, cu șanse mai mari de a conduce jocul cosmic în acest arondisment stelar.

Pe lângă informațiile astronomice destul de limitate, Baran descoperea că există o mitologie impresionantă, dar cam amestecată, despre steaua Sirius, venerată în toate timpurile și culturile din jurul lumii. Cea mai relevantă este asocierea zeiței Isis cu Sirius în toată istoria de mii de ani a Egiptului antic.

Ca un ecou, lui Baran îi veneau în minte celebrele versete biblice din Apocalipsa lui Ioan: „Eu sunt Alfa și Omega, Începutul și Sfârșitul, zice Domnul Dumnezeu, Cel ce este, Cel ce era și Cel ce vine, Cel Atotputernic.” (1:8) și „Eu sunt Alfa și Omega, Cel dintâi și Cel de pe urmă” (1:11). Un detaliu aparent minor, dar foarte relevant – Sirius este singura stea menționată pe nume în Coran, în afară de Soare, în Sura 53: An-Najm („Steaua”) în versetul 49: „(45) El a creat perechea, bărbăt şi femeie, (46) dintr‑o picătură de sămânță după ce a fost vărsată. (47) A Lui este Facerea cea de apoi. (48) El îmbogăţeşte şi îndestulează. (49) El este Domnul lui Sirius. (50) El i-a nimicit pe adiții de odinioară, (51) precum și pe tamudiți – pe nimeni n-a lasat dintre ei –  (52) şi mai înainte pe poporul lui Noe – oameni nedrepţi şi ticăloși.”

Într-o discuție cu Domnul H, Albert mai afla câteva noi indicii foarte relevante în investigația sa, precum “Firul Ariadnei” sau ca niște cioburi presărate cândva de cineva, ca să găsească drumul înapoi spre casă. Prin explicațiile și conexiunile făcute, Domnul H reușea să aprindă aceste cioburi colorate și să le îmbrace într-o lumină nevăzută cu mintea, dar simțită cumva cu inima, ca un adevăr intuit natural încă neformulat.

— Există vreo legătură directă între steaua Sirius și civilizația umană?, a întrebat Albert.

— Nu știu să-ți răspund cu siguranță, dar există multe, suspect de multe trimiteri culturale și mitologice către această stea, aproape necunoscută de mare public. Totuși, un aspect științific foarte relevant este că, în timp ce toate celelalte stele se îndepărtează, Sirius vine către Soare. Sau poate Soarele se îndreaptă către Sirius!?, a răspuns H, prividu-l în ochi pe Albert, cu lumina unei dileme care parcă îl preocupa și pe el. Fiind cel mai strălucitor astru de pe cerul nopții după Lună, Sirius este deseori confundată cu planeta Venus. Ca să fim siguri, ajunge să-i căutăm, spre dreapta, pe “Cei Trei Regi de la Răsărit”, adică cele trei stele în linie dreaptă din Centura lui Orion, constelație pe care vechii egipteni o numeau Osiris. Interesant este că poziționarea Marilor Piramide de la Giza pare că reflectă pe pământ exact aranjamentul acestor trei stele – Alnitak, Alnilam și Mintaka. …Apropo de Mintaka, ai văzut episodul din Star Trek Next Generation când nava Enterprise ajunge să studieze o planetă din acest sistem, locuită de o populație abia ieșită din epoca de piatră?

— Da, foarte revelator. Totuși, de ce pare că Sirius are o legătura cu Luna și Venus?

— Există multă mitologie și indicii prezente în alchimie legate de Lună și de planeta Venus. În trecut existau multe culturi care, pe lângă Soare, venerau în secret acești doi aștri, care mereu au fost asociați cu inițierea și revelația, cu energia feminină și inspirația artistică, dar și cu subconștientul uman unde se ascund nu doar umbre, ci și lumini, exact ca pe cerul nopții. Printre toate aceste luminatoare, Sirius este văzută ca principala “sursă a luminii spirituale” în literatura ezoterică. La nivel conceptual, pare că Sirius se suprapune cumva sau, oricum, ar fi în strânsă legatură cu simbolismul Lunii și al planetei Venus. Acestea înglobează forțe feminine pozitive prezente peste tot în natură precum frumusețea, seducția, plăcerea, fertilitatea, creșterea, îngrijirea, cunoașterea, înțelepciunea și libertatea, dar și forțe negative precum manipularea, stagnarea, dependența, cruzimea, haosul sau distrugerea

— Pare că aceste energii sunt strâns legate de apariția, susținerea, protejarea și chiar anihilarea întregii vieți de pe Pământ. Acea “matrix mater” care permite coborârea spiritului în materie în forme fizice infinite, de la regnul mineral, biologic, animal și până la cel uman, creația supremă a Universului și vârful lanțului trofic al naturii?

— Așa văd și eu lucrurile. Interesant este cum lumina ia naștere exact din concentrarea întunericului într-un singur punct. Chiar știința spune că stelele se formează și se aprind din aglomerarea unor nori de gaz și praf care se plimbă haotic prin noaptea rece și infinită a cosmosului. În aceeași logică a naturii, omul este tot o stea, născut ca o piatră al cărei destin este să se aprindă din interior, iar apoi să explodeze și să fomeze planete sau chiar găuri negre care înghit absolut tot și care, cu siguranță, dau naștere la “ceva” dincolo, pe cealaltă parte, într-un univers paralel. Dar există și sori care doar ard un timp și apoi se sting progresiv, devenind niște stele pitice reci, albe sau roșii, cu o densitate incredibilă a materiei, ca masa unui munte îndesată într-o linguriță, exact ca Sirius B. Altfel spus, omul este un fel de Pinocchio construit de bătrânul soare Geppetto, adus la viață de o lumina nouă coborâtă dintr-o altă stea, sub voalul nopții. Pinocchio pleacă în lume să se șlefuiască prin diverse experiențe și lecții usturătoare, iar apoi, prin conștientizarea și activarea sinelui, să decidă singur ce face mai departe cu lumina sa.

— Despre influențele planetei Venus, există o mare simbolistică astrologică revărsată în arte și literatură, dar unele conspirații moderne vorbesc chiar de existența unei civilizații parelele avansate care ne-ar vizita și ar sprijini umanitatea în evoluția ei.

— Există multe teorii moderne, unele destul de pertinente și argumentate, precum cea că, de fapt, Luna nu este un satelit natural, ci un fel de navă extraterestră care ar monitoriza și susține viața de pe Pământ. În timp ce Terra, fără ape, arată ca un imens pietroi diform, Luna este perfect sferică. Prezența ei stabilizează înclinația și rotația Pământului în jurul axei sale, având influențe clare asupra apelor și dinamicii întregii vieți. Mostrele geologice aduse de misiunile spațiale ar indica o vechime mai mare decât cea a planetei noastre, iar unele culturi vechi vorbesc despre timpuri când Luna nu exista pe cer și ar fi apărut cândva la sfârșitul Erei Glaciare de 100.000 de ani, în urmă cu circa 13.000 de ani. Totuși, un argument că Luna ar putea fi un satelit atificial este “coincidența” suprapunerii perfecte la eclipsele de Soare, fiind ca o semnătură tehnologică, ascunsă elegant la vedere, a unei civilizații inimaginabil de superioare. În Biblie scrie negru pe alb – “Iar după ce au început a se înmulţi oamenii pe pământ şi li s-au născut fiice, Fiii lui Dumnezeu, văzând că fiicele oamenilor sunt frumoase, şi-au ales dintre ele soţii, care pe cine a voit.” (Geneza 6:1-1).

În lumina acestor noi revelații științifice și religioase, Albert simțea că îi fuge pământul de sub picioare. Știa unele chestiuni de cultură generală, dar nu făcute prea multe legături între ele. Acum totul i se părea extrem de fragil, iar Viața un miracol al cosmosului, chiar și accidentală, o păpădie ca un voal alb, înflorită în mijlocul unei mlaștini întunecate și infinite, care poate dispărea într-o clipită, ca o mică scânteie neobservată pe cerul de noapte al unei planete îndepărtate. Impactul emoțional era atât de profund, încât Albert căzuse într-un amestec de sentimente extreme și contradictorii, între o tristețe profundă, uimirea de a fi în viață și bucuria de a trăi prin toate simțurile.

Această dezmeticire îl făcea să își reconsidere nu doar propria viață, ci și sistemul de valori, credințe și priorități, iar parcă toată realitatea din jurul său se reconfigura după noua sa percepție. De aici parcă țâșneau brusc și o conștiență mai mare de sine, o recunoștință față darurile vieții și ceva ca o dragoste nouă pentru natură și tot ce era viu în jurul său. Revenind din abisul gândurilor și al imaginației, parcă îi venea să sară pe stradă în pasul ștrengarului, cu zâmbetul până la urechi, așa, fără niciun motiv special. Pe fundal, îi apărea în minte scena cu “Regina nopții” din opera “Flautul Fermecat” a lui Mozart.