II. MAREA PREOTEASĂ – Doamna în negru

“Când rasa umană va învăța să citească limbajul simbolismului, un văl mare va cădea de pe ochii oamenilor.” – Manly P. Hall

Chiar dacă își schimbase părerea în bine despre masoneria tradițională, valorile ei de perfecționare continuă și simbolurile revelatoare, Albert nu își dorea să participe direct la acest fenomen. Cu siguranță, esențialul este deja expus publicului ca formă păstrare și asigurare a continuității, dar puțini sunt cei inițiați care să vadă și să recunoască anumite idei, simboluri, principii. Acestea nu au fost inventate de masonerie, ci doar moștenite, adunate, cercetate și transmise unor grupuri restrânse încă din Egiptul antic. Despre iluzia democrației și posibilitate autoinițierii părerile sunt împărțite, dar dintotdeauna cei care conduc destine au acces mereu la informații superioare față de cei care sunt conduși. Privită din exterior, masoneria modernă pare o organizație închisă și opacă, blocată într-un ritual muzeal părăsit de spirit care, de fapt, maschează interese personale mărunte – afaceri, orgolii și un elitism decadent. Din aceste motive, Baran a devenit mai interesat să coboare pe firul istoriei către sursele ei din vechile civilizații, dar rămânând atent la cultura masonică, ca păstrătoare și traducătoare a misterelor antice și a unei filozofii perene.

Dacă rădăcinile civilizației europene au început în Sumer și au înflorit în Egipt timp de peste 5000 de ani până la Hristos, reinventate la Ierusalim și reorganizate în Grecia antică, apoi au fost impuse cu sabia de către Imperiul Roman și altele mai mici în ultimii 2000 de ani. După limpezirea acestor ape tulburi, Albert a realizat că, deși aparent distincte, aceste epoci decurcug unele din altele și, la fiecare 2000 de ani, noii cuceritori mereu și-au însușit, rescris și integrat valorile materiale și culturale jefuite din alte culturi, și au păstrat decupat doar ceea ce le-a fost util în crearea unor noi ideologii. Mergând pe ideea că orice fluviu este alimentat nu doar de râuri mici, ci trebuie să aibă și o sursă inițială, Baran a ajuns cu investigația la primele culturi din Europa și orientul apropiat, cele de “vânători-culegători” care construiau temple cu zeități ciudate și observatoare astronomice megalitice încă de acum 12.000 de ani, din Insula Malta și până la numeroasele temple din Anatolia, la granița dintre Turcia și Irak, ridicate și apoi îngropate, intenționat sau natural, la sfârșitul Erei Glaciare și începutul Erei Neolitice.

Privită de sus, actuala civilizația modernă din ultimii 2000 de ani s-a format în zbuciumul istoric de pe malurile Mării Mediterane, dincoace de “Coloanele lui Hercule”, numele vechi al Strâmtorii Gibraltar, acolo unde Europa se sărută cu Africa. Dincolo de acest “sărut dintre coloane”, ar fi existat cândva Atlantida, despre care legendele spun că s-ar fi scufundat în jurul anului 10.000 î.Hr., și descrisă de Platon după 9500 de ani în Dialogul Timaios, pe baza informațiilor aflate de la preoții egipteni.

În fața acestui puzzle multiplicat exponențial, Albert simțea cum privește amețit și hipnotizat ca într-o “gaură de iepure” mult mai adâncă decât și-ar fi putut imagina din perspectiva omului preocupat doar de actualitate. Sau ca într-o “fântână secată și prăbușită” pe fundul căreia doar intuia urmele unui potop și cataclism natural la scară planetară, care pare că au șters definitiv urmele unor civilizații legendare precum Altlantida din Oceanul Atlantic, Lemuria din Oceanul Indian și altele din Oceanul Pacific, unde Insula Paștelui încă mai arată doar vârful de iceberg al unui trecut atât de îndepătat încât a intrat demult în dimensiunea imaginarului, imposibil de înțeles și de dovedit prin lipsa oricărui context istoric.

Pentru Baran era din ce în ce ai evident că Reconstrucția Lumii Noi se făcuse pe fundația și din “gunoaiele” rămase în urma unei lumi distruse complet în urmă cu circa 13.000 de ani. Dintre toate ipotezele apocaliptice cercetate, cea mai credibilă era cea a unui imens cataclism pe Terra, produs de un mare eveniment cosmic care a mișcat axa planetei, declașând modificări de relief și schimbări climatice extreme și bruște, care au urcat temperatura topind unele zone glaciare și a scăzut în altele cu floră și faună, însoțite de incendii continentale și creșterea accelerată a nivelului mărilor și oceanelor. Toate acestea sunt susținute de arheologia maritimă care continuă să descopere monumente stranii și așezări umane la diverse adâncimi, dar și prin alte dovezi concrete precum existența unui stat negru de carbon, prezent pe toată suprafața planetei în straturi geologice și în ghețari, vechi de circa 12-13.000 de ani, ca urmare a unor incendii inexplicabile declanșate concomitent.

Mai mulți cercetători moderni independenți din afara spațiului academic și detașați de dogmele religioase, au început să adune dovezi noi și să ridice noi întrebări pertinente despre un trecut uitat și abandonat prin desconsiderare. Contrariați că misterele istoriei îndepărtate sunt ocolite evident, fiind cosiderate subiecte tabu sau chiar adevărate erezii de către știința modernă, aceștia au început să caute noi explicații prin reinterpretarea vechilor texte sacre și religioase, revizuirea unor culturi dispărute, văzute ca înapoiate deci nestudiate amănunțit, și unirea unor noi puncte pe harta civilizației umane care schimbă, ba chiar răstoarnă, concepțiile asupra lumii de până acum. Astfel, au început să reconsidere istoria planetei cu o mintea deschisă, din perspective multi și interdisciplinare, departe de orgoliile și constrângerile “noii inchiziții” reprezentate de știința modernă. Aceasta, deși tehnic a evoluat fulminant, încă păstrează rigiditatea născută din îngustarea specializărilor și a pierdut viziunea generală asupra pădurii, concetrată fiind doar pe numărarea și analizarea copacilor. Noile cercetări alternative, făcute la “marginea lumii” și pe linia științelor de graniță, se bazează pe viziuni extinse și ipoteze noi, coroborate cu noile descoperiri arheologice sau cu dovezi materiale deja existente și cunoscute, precum învățături și artefacte antice, dar excluse mereu din „agenda oficială” doar pentru că nu se încadrau în categoriile cunoscute, tiparele acceptate și ultra-specializările științelor clasice.

Toate aceste cercetări despre masonerie și istorii ascunse începuseră prin 2013, atunci când Albert Baran făcuse o adevărată obsesie pentru bancnota americană de One Dollar. Nu doar că o colecționa compulsiv și îi studia evoluția și istoria, dar începuse să aprofundeze simbolurile “ascunse la vedere” și trimiterile directe la cultura masonică. Dacă în Europa masonii erau cumva discreți și conspirativi, în America masoneria era acceptată deschis ca un fel de religie guvernamentală, încă de la George Washington și de la grupul masonilor rebeli care semnaseră Declația de Independență. Pasiunea lui Albert devenise atât de mare încât își făcuse chiar un blog unde aduna informații, fotografii și articole explicative despre semnificațiile ascuse ale simbolurilor, parcusul prin istorie și conexiunile cu științele ezoterice.

Pe măsură ce pătrundea în aceste zone obscure, Albert simțea cum își pierde definitiv interesul pentru subiectele de actualitate, istoria recentă întoarsă pe toate părțile și cultura superficială întreținută prin mass-media – “Cumpără, distrează-te, bea apă. Repetă!”. Nici la televizor nu se mai uita. Începuse să facă distincția clară între exoteric și ezoteric, diferența între ceea ce se spune și adevărata semnificație, între ceea ce se prezintă și realitatea ascunsă, între vizibilul bine controlat de către cineva cu un anumit scop și invizibilul care era cunoscut doar printr-o inițiere sau doar intuit prin autoinițiere. Pe scurt, Baran era șocat să realizeze că tot ceea ce considerase cândva ca fiind “toată realitatea”, era o simplă scenă ocupată de oameni orgolioși, foarte serioși sau escroci competitivi, prea ocupați de propria imagine și de interese financiare, prea siguri pe câteva idei false și captivi într-un confort psihologic și material imposibil de abandonat. În aceste condiții, Albert a decis să nu mai participe prea activ la jocul social și să devină mai mult spectator până va înțelege cum merg lucrurile, care sunt luminile și umbrele proprii și care este sursa forțelor care ordonează lucrurile vizibile din invizibil.

Prin căutările sale încrucișate, Albert identificase atâtea simboluri egiptene pe bancnota americană de un dolar încât parcă fusese gândită cândva în Egiptul antic și tipărită 2000 de ani mai târziu pentru informarea publicului larg, dar și pentru o nouă încercare de unificarea planetară. Această bancnotă este, probabil, unică în istoria modernă a banilor, care a rămas aproape neschimbată în ultimii 100 de ani, devenind un simbol internațional ușor de recunoscut al puterii financiare americane. Baran se gândea, în glumă, că într-un secol au fost tipărite destule bancnote de un dolar cât să ajungă în buzunarul fiecarui locuitor al planetei, îndeplinindu-se astfel un vechi slogan masonic – “Fiecare om a primit câte un ban”.

Forma actuală a bancnotei de “One Dollar” este neschimbată încă din 1935, în timpul președintelui Franklin D. Roosevelt, mason din 1911, care a decis că a venit timpul să scoată la “lumina lumii” și cealaltă față a sigiliului de stat al SUA, stabilit prin decret în 1782, dar expus public doar pe partea cu „Vulturul pleșuv”. Pe revers, mai precis pe fața sigiliului oficial al SUA, apare “Piramida cu Ochiul Providenței”, simbolul secret ținut ascuns timp de 153 de ani. Un ochi inițiat putea observa cu ușurință că, de fapt, sigiliul SUA a fost mereu expus mascat pe majoritatea monedele bătute de statul american în ultimii 200 de ani. Cele mai cunoscute sunt “Morgan Dollar” și „Peace Dollar”, două monede masive din argint, bătute între 1878 și 1935, dar majoritatea reproduc același concept – “Zeița Libertății”/Isis pe față și „Vulturul pleșuv”/Horus pe spate. Se pare că publicarea adevăratului sigiliu SUA s-a făcut la indicațiile misteriosului Nicholas Roerich, pictor, scriitor, arheolog, teozof și filozof rus pasionat de Tibet, un apropiat al Casei Albe, unde a fost semnat și Pactul Roerich care protejează bunurile culturale ale lumii, în anii ’30 acesta fiind nominalizat de două ori la Premiul Nobel pentru Pace de către Universitatea din Paris.

Fără să știe de ce, toate aceste informații noi îl duceau pe Albert cu gândul la “Marea Preoteasă”, a doua Arcană Majoră din Tarot, și la celebra statuie înaripată a lui Nike – Victoria din Samothrace de la Muzeul Luvru, datată cu 200 de ani î.Hr., probabil decapitată undeva la începutul erei creștine. Înaltă de trei metri, o văzuse pe viu în urmă cu vreo zece ani, într-o excursie la Paris, și chiar dacă nu știa nimic pe-atunci, rămăsese cu sentimentul că o asemenea frumusețe, distrusă cu sânge rece și îngropată pe bucăți, trebuia să ascundă un mare secret. Cu fiecare nouă legătură între elemente aparent disparate, Baran se apropia de o poartă către o cale fără întoarcere – “Odată ce vezi adevărul, nu te mai poți preface!” – ca o trezire la o viziune mai lucidă asupra istoriei. Deși simțea o legătură directă între toate aceste elemente, avea impresia că se învârtea în jurul cozii, fără a putea vedea încă dincolo de aparențele care maschează esențele.

Intuiția jurnalistică a lui Baran îl trimitea din nou către Egiptul antic. Era convins că acolo se găsesc multe dintre răspunsurile la întrebările sale. Arta din Sumer era mult prea schematică, iar cultura Greciei antice părea să fi salvat și rescris doar o parte dintre conceptele științifice, filozofice și religioase dezvoltate în Egipt pe o perioadă atestată de minim 3000 de ani. Dintre toate marile imperii conduse doar de bărbați războinici identificați cu o zeitate solară masculină, Egiptul a avut o deschidere mai mare față de femei, deseori numite faraoni, cultul longeviv pentru Isis, Horus și Osiris asigurând Trinitatea și un echilibru egal între cele trei forțe care se susțin reciproc. Deși Horus/Soarele era principala zeitate, cultul lui Isis era atât de important încât pare că a traversat mii de ani de istorie sub o mie de nume și reprezentări.

Oare putea exista vreo legătură între un mare cataclism planetar, culturile neolitice, marile civilizații antice, masonerie, reciclarea valorilor, metamorfozele culturale, sigiliul de stat al SUA, Zeița Libertății, Marea Preoteasă din Tarot, Victoria din Samothrace și cultul pentru Isis încă existent în zilele noastre? Erau niște simple atașamente personale ale lui Albert pe care ținea morțiș să le pună într-o legătură forțată sau exista, într-adevăr, o conexiune care sfidează timpul, imperiile și actuala știință, o energie feminină cosmică ascunsă simbolic în marile religii, un “duh sfânt” care susține viața de pe Pământ dincolo de Soare? În literatura alchimică, plină de metafore, simboluri codate și oglinzi răsturnate, se vorbește obsesiv despre “uniunea alchimică” dintre aurul masculin al Soarelui și argintul feminin al Lunii? Să fie Luna acel “soare al nopții”, acel “soare din spatele Soarelui”? Să fie oare planeta Venus, așa cum spun unele culturi antice?