O strălucire

Privind spre apus, apare o întrebare,
Ce rost om avea noi pe astă lume mare?
Când tot ce trăim par să fie doar clipite,
În a Universului lumi nemărginite.

Dar acolo, unde nici lumina n-a ajuns,
Făclia unui diamant sufletul mi-a pătruns.
În ochii mei triști lumina sa strălucește,
Și deodată parcă începe și-mi vorbește:

„În fiecare seară eu m-am arătat,
Însă dintre toți, doar tu m-ai obsevat.
Al meu creator crezi că ar fi îngăduit,
Ca de un om neînsemnat să fiu eu zărit?”