CONFESIUNE 1 – Ce se întâmplă dacă te îndrăgostești de Venus a lui Botticelli?

…Trecând peste faptul că nu te vede, nu vorbește și nu aude, privită continuu parcă începe să îți facă cu ochiul. Iluzie sau nu, pentru tine începe să existe! Da, începe să existe cu adevărat, chiar dacă nu poți descrie forma de agregare sau elementul primordial din care este făcută. Aer, apă, foc, pâmânt, eter… le are pe toate, dar mai are un ceva… Ceva care nu este din lumea aceasta, ceva care dizolvă timpul și spațiul, ceva care reflectă doar ceea ce absoarbe…

Trecând și peste compoziția metafizică, încerci să dibuiești necunoscutul – un chip, un punct fix magnetic, o mișcare nemișcată care simți că îți aspiră încet nu doar privirea, ci și mintea, inima, carnea, oasele, sufletul. …O fi înger, o fi demon? Nu pare că te ajută cumva, dar nici sufletul nu ți-l cere. …Dacă o întrebi ceva, nici nu clipește. Dacă te întorci cu spatele, atunci îi auzi foșnetul pielii, îi simți parfumul, ba chiar parcă pufnește în râs. Te întorci brusc și totul e nemișcat. Atât de nemișcat încât începi să te vezi prin ochii ei cât ești de ridicol și să-ți imaginezi câți nebuni din aștia o fi văzut în ultimii 500 de ani.

Cu coada ochiului, parcă vezi cum zâmbesc ironic cei din tablourile dimprejur, deși toți privesc în cu totul alte direcții. …Și totuși te privește indirect, ca un sfinx care așteaptă un răspuns greșit la ultima ghicitoare, înainte să te înghită ca pe orice alt trecător. Parcă îți șoptește răspunsul din priviri, dar în egală măsură te avertizează că ar putea fi o minciună. Amâni să răspunzi precum cel care nu se grăbește spre ghilotină. Ea are timp, are tot timpul din lume, ba chiar se plictisește de groază așezată pe perete, admirată și fotografiată în fugă, fără ca nimeni să o întrebe nimic…

Dacă o privești și mai mult, începe să strălucească și mai tare, precum stelele văzute noaptea care, după un timp, parcă sclipesc în același ritm cu gândurile tale – când ești vesel se bucură cu tine, iar când ești trist plâng și ele. …Deși galeria este plină de forfotă și de murmur, tu și ea sunteți nemișcați, eliminați din ecuația prezentului, ca un bust de poet din Grecia antică privind înmărmurit către reîncarnarea muzei sale după 2000 de ani. Sunetele se topesc, camera se golește, iar spațiul elastic dintre voi devine o tăcere muzicală. …Începi să te întrebi dacă este vis sau o vrajă perfectă?

O chemare de sirenă, un cântec de lebădă sau sunetul luminii de la capătul tunelului? Oricum, începi să simți pe limbă apropierea unei schimbări majore și anticiparea unui chin nesfârșit. …Când îți cobori privirea te strigă imediat, când ridici ochii deasupra ei te chemă șoptit înapoi. Te lupți cu propriile simțuri ca să surprinzi mișcarea din tablou care te-ar putea elibera de bănuială nebuniei… Degeaba! Aceeași privire inocentă și insinuantă în același timp – un ochi este vesel și gata de joacă, iar celălalt trist și bănuitor pentru un viitor previzibil.

..Dacă o întrebi ceva direct, răspunde numai în ecoul vocii tale. Iar tăcerea ei parcă te întreabă ceva – nu dacă o iubești pentru că asta știe, ci parcă te întreabă ceva despre tine, ca la un examen… Până să fie formulată toată întrebarea, tu deja începi să răscolești trecutul, prezentul și viitorul, ba chiar și viețile anterioare. Apoi te duci și mai adânc, acolo unde nu credeai că exiști sau că vei ajunge vreodată… Nu ai auzit sfârșitul întrebării pentru că ai coborât în tine mult prea adânc și ai ajuns în singurul loc unde răspunsurile sunt mult mai multe decât întrebările posibile…

Așadar, domnișoara Venus, deși nou-născută din nou, te-a adus exact acolo unde a dorit – nu lângă ea, pentru că nu mai este loc în tablou, ci mai aproape de tine, aproape de soarele din tine. Aici te lovește prima revelație – ”Când sunt mai aproape de mine, sunt mai aproape de tine. Iar când sunt mai aproape de tine, de fapt, sunt mai aproape de mine!” …Fără să mai apuci să cazi pe gânduri, realizezi că Venus a dispărut din cadru, cu tot cu tablou, și te surprinzi admirând un peisaj de noapte cu cer înstelat. Este chiar cerul de deasupra ta și a lui Venus, dincolo de vălul opac al cerului de zi.

Speriat ca trezit din somn, dezorientat, privești înapoi spre coridoarele cu tablouri, dar constați că ai trecut demult de Sala Botticelli… Da, te-ai rătăcit, dar ai ajuns pe acoperișul unei lumi în perpetuuă construcție și reconstrucție. Ești mai aproape de stele cu o treaptă, dar ești în continuare subjugat de farmecele lui Venus care, de fapt, ți-a reamintit misterul marilor întrebări – ”Cine sunt eu? De unde vin? Încotro mă îndrept?”.

…Dacă te-ai îndrăgostit cu adevărat de Venus, dincolo de făptura ei pictată, înseamnă că ai ieșit din propria peșteră și ai descoperit frumusețea luminii interioare și iubirea pentru tot ce este în afara ta și dincolo de timpurile în care trăiești. Dar ai mai aflat și că, pentru orice este frumos în exterior, trebuie căutată sursa interioară mult mai frumoasă, mai adâncă și mai greu de cuprins în cuvinte și imagini. …Acum, degeaba te mai întorci la tabloul inițial pentru că, văzând stelele de deasupra lumii, ai aflat că acestea nu îți vorbesc decât atunci când steaua ta interioară începe să strălucească!

ABS, Dincolo de cerul opac al zilei (21.09.2021 – sub influența lui 17-Steaua și 8-Forța)