Amintiri din pântec

Iubesc noaptea precum 
Îmi iubeam mama înainte de naștere. 
Atunci eram doar o perlă, 
Fără ochi și fără mâini. 
Acum, fără sideful de pe piele, 
Am uitat că valurile mă legănau 
Și auzeam doar foșnetul pământului. 
Atunci nu știam 
Nici unde-i Nordul, nici Sudul, 
Nici ce e carnea sau iubirea, 
Dar funia legată de cerul placentar 
Era vizibilă, tangibilă, hrănitoare. 

Pare că dintr-un pântec mic, de scoică, 
Fără lumină și fără aer, 
M-am născut într-un pântec mai mare, 
Cu un Soare vizibil și unul invizibil, 
Iar apa mării și noaptea 
Sunt, de fapt, primele mele amintiri. 

Înțeleg că Uitarea a fost primul preț 
Ce trebuia plătit atunci, pentru a intra 
În parcul de distracții al Vieții 
Pe care acum o gust prin cele câteva 
Fire nevăzute ale simțurilor, 
Tot un cordon care mă leagă 
La fel de strâns de Pământ și de Cer, 
Ca de părinți tăcuți, iubitori, răbdători. 

Și, totuși, acești Părinți nemuritori, 
Desprinși și ei cândva 
Dintr-o altă cetate a Pântecului, 
Rămân pe vecie o taină a începuturilor, 
O ghicitoare care îmi șoptește, discret, 
Că și dincolo, ca și aici, ca și în pântec, 
Există viață, sunete, mișcare, 
O lume nouă, cu alte legi și alte simțuri. 

Acum, pe jumătate trezit în pântecul nopții, 
Visez cu ochii largi și brațele deschise 
La lumile posibile de aici și de dincolo, 
În care să mă nasc și să renasc la infinit. 

(H)