Labirintul oglinzilor

Rătăciți pe coridoare cu oglinzi, 
Nu căutăm ieșirea, ci pe noi înșine, 
În chipul și pe buzele străinilor 
Pe care îndrăznim să îi privim în ochi. 

Altfel, singurătatea întregii planete 
Ne-ar strivi încă dinaintea nașterii. 

Când mângâiem, pe noi ne mângâiem, 
Pe noi ne certăm, nouă ne dăruim, 
Iar când iubim, nu putem iubi 
Decât pe-acei străini mascați 
Cu suflarea noastră nevăzută, 
Costumați în umbre și lumini 
Care ne îmbracă inimile goale. 

Iar străinii nu se opresc 
Decât atunci când te recunosc 
Și doar cât timp se recunosc. 
Ne salutăm jenați ca-ntre fantome, 
Și fiecare pleacă mai departe, 
În căutarea chipului său necunoscut. 

(H)