Mecanica celestă / Rochia roz

Te invoc și mă strângi în brațe
ca pe o stea venită în grabă,
buchet de fiori și lacrimi
Atât de limpezi că ne scutură
din rădăcinile înfipte în cer.

Ploaie și fulger, Lună și Soare,
Stele anonime, căzătoare,
Prinse în nodul mecanic al secundei,
între două ore de Zodiac,
Pe muchia unei file,
Unde trecutul se șterge,
Iar viitorul nu se lasă ghicit.

Mirată, râzi, strălucești,
Te prefaci în toate gândurile mele,
Și nepăsătoare cobori și urci,
Fără să mai numeri de câte ori
Oglinzile se oglindesc la infinit.

Aici, Acum, Dincolo,
iluzia expirației inspirate,
o haină, o cochilie, o spirală,
din care viața iese în față
și te mușcă fără jenă,
fără scuze, fără frică de timp.

Iar rochia ta roz,
perdea de lumină tactilă,
ascunde în țesătura ei
toate misterele universului,
Din care doar cei însetați
beau fără plată.

(H) / 08.07.2026