Femeia pe lună și bărbatul în ploaie

Amândoi știau cât de incomensurabilă și, prin urmare, de netrecut, era distanța lor. Nu exista niciun spațiu comun în relațiile romantice convenționale care să le dea vreo aparență de viitor sau stabilitate. Poate că a fost corect, pentru că adesea, schimbând cadrul contextual al unei întâlniri sau al unei relații, doi oameni pot experimenta un sentiment de înstrăinare. Ce a numit mereu „neînțelegerea de bază”. Nu acea străinătate care combinată cu un set de alte ingrediente sau mirodenii, sau care plutește în acea tăcere între notele instrumentelor unei orchestre, dă formă unui amalgam, unei armonii, unei alchimii deosebite și care unește doi oameni într-un mod irepetabil. Dar acea străinătate care poate fi tradusă într-o pacoste în prezența celuilalt. Și pentru el ar fi fost intolerabil.

În acest sens învățase să dea mare valoare la ceea ce se termină, frumuseții sfârșitului. Ar fi vrut să scrie ceva despre estetica finalului. Dar nu era capabil de asta și era mulțumit să se gândească că cunoașterea lor va rămâne limitată într-un spațiu-timp pe care nimeni nu l-ar putea atinge sau strica, ci doar să-și amintească, și poate cu o ipotetică, aproape imposibilă înflorire târzie. Avea mereu să păstreze în sine acele momente de o profunzime emoțională de neuitat, alcătuite din peisaje, atmosfere, mâncare, muzică pe care ea le-a propus, cuvinte, afecțiune, din acele mici necazuri pe care le-au îmbinat împreună și, bineînțeles, luna. Întotdeauna fusese convins că a târî ceva dincolo de sfârșitul său propriu ar strica tot ceea ce fusese experimentat înainte, o greșeală de neiertat, un vierme de descompunere care se târa înapoi. Și-a amintit de prima poezie pe care i-o scrisese după câteva zile în care a cunoscut-o, deja conștient de rezultatul întâlnirii lor. La revedere din primul moment:

A fost vraja
așa că am zăbovit
în pragul ușii tale
deja conștient
de rămas bun.
Acum deconectat
într-o mare necunoscută,
sunetul fiecărui val
sugera
variațiile infinite
de numele tău

În special, ultimele două versuri au fost premonitorii unui fapt pe care el îl considera absolut extraordinar și inexplicabil. Când ea, ca într-un joc, l-a întrebat cum se numește, el a ghicit din prima încercare. Un nume care, ca să-l numim neobișnuit și străin de el însuși, era un eufemism. Au fost complet derutați când el a spus-o și ea a ascultat-o, iar el nu a putut-o convinge niciodată că nu știa cu adevărat ce este, ci că de fapt, în mod inexplicabil, a ghicit-o, ca și cum ar fi venit dintr-un alt spațiu-timp. Își amintea perfect că atunci când o spunea, avea senzația că nu vorbește, de parcă ar fi intrat într-o altă dimensiune a conștiinței. A spus-o o singură dată și apoi niciodată, cu cât voia să o țină doar pentru el. Dacă trebuia să vorbească cu ea, nu folosea niciun nume, cu excepția unor diminutive jucăușe.

Ei nu ar fi știut niciodată cum ar fi putut avea loc cunoștințele lor într-o dimensiune a unui timp paralel, invizibil, în fluxul unei alte dimensiuni prevăzute de mecanica cuantică, așa cum i-a spus ea odată surprinzător în timp ce luau prânzul împreună. Cu greu, și puțin fără tragere de inimă, i-a explicat conceptul de colaps al funcției de undă care a întristat-o puțin. Apoi, aproape ca o ciudă în glumă, ea i-a replicat că, în ciuda încurcăturii, ar fi simțit, chiar și la mare distanță în timp și spațiu, inevitabila slăbire a sentimentului față de el, îndemnându-l, pentru acea perioadă viitoare, să găsiți o afecțiune stabilă, parcă pentru a o proteja după eclipsa.

Era convinsă că ar trebui să fie o femeie care să facă aceeași treabă ca el. Dar pentru el, ce a venit după ea a fost la fel de incert ca acele valuri ale mării de poezie. În ciuda fragilității cunoașterii lor, i-a unit însă ceva profund, care da, ar fi dispărut în timp, dar care aproape sigur ar fi lăsat o amprentă în drumul vieții lor. Dacă cineva ar fi vrut să înțeleagă suprafața acelui „ceva”, amândoi ar fi enumerat câteva caracteristici: acea complicitate, construcția lentă a acelui jargon comun alcătuit din cuvinte și expresii faciale, acel climat de încredere, acea intimitate, acea plăcere paradoxală de a se certa din când în când, acele glume bine jucate, acea lejeritate și veselie pe care fiecare dintre cei doi era capabil să le ofere celuilalt, slăbind proastele
dispoziții și griji. Pentru el, acea lejeritate fusese o auto-descoperire, poate ceea ce Lacan numea „…a da ceea ce nu are…”

Un lucru care le plăcea amândurora, când erau supărați unul pe celălalt, era să țină ceva timp în discuție, apoi să se uite unul la altul, până când unul dintre ei nu a mai putut să se
țină, să izbucnească de furie și face pace. Devenise ca un mic joc copilăresc între ei. Dar apoi, mai presus de toate, acele momente tăcute în care s-au privit unul în ochi, și în care au schimbat ceva profund și în același timp nedeterminat, ceea ce el numea nu se mai uita unul la altul, ci la două abisuri necunoscute. Și tocmai de aceea pentru el, poate cel mai important lucru în privința ei a se vedea era faptul că, luând-o acasă, ea se întorcea pentru o ultimă privire înainte de a trece pragul ușii de la intrare.

Femeia în Lună și Bărbatul în ploaie au zăbovit, au ezitat, unul în pragul celuilalt, la o distanță infinită. Ea, Shahrazādul care și-a alternat tăcerea cu urzeala și bătătura poveștilor lui, pentru a le desface apoi ca Penelope și care se uita la el, încercând să-și dea seama ce credea despre ea și dacă a aprobat ceea ce spunea. El, în acea persoană alcătuită din orice contrast posibil, cu liniile feței care conturau acea deziluzie pe care a luptat cu batjocură, în ciuda filonului de melancolie care îl străbătea, o asculta pătrunsă de un sentiment de seninătate și rădăcini reînnoite în lume. Uneori nici măcar nu dădea prea multă atenție conținutului poveștilor sale, dar se lăsa la muzicalitatea simplă a vocii sale.

El știa că natura cea mai profundă a ființei este neantul, dar poate tocmai datorită acestei conștientizări a vrut să pună în valoare fiecare moment al călătoriei sale, acoperind-o cu frumusețe. Într-o altă lume, paralelă, ar fi fost perfect împreună, ca urmare a unei stranii alchimii irepetabile, așa cum s-a întâmplat în acea noapte când ploaia și luna s-au contopit una în alta, cu fulgerul care a luminat uneori, pentru câteva clipe, umbra care ascunde realitatea.