Luminează-mă!

Tăcerile tale, ziduri până la cer,
te păzesc, captivă într-un turn
cu câteva ferestre mici
prin care poți spiona viitorul.

Palmele tale închise
ascund lacrimi și taine de bucurie,
arcane încrustate pe chipul tău,
ca pe o perlă călită în mare
ce se vrea mângâiată de vânt.

Zâmbetul tău, aerul dimineții,
atât de vesel și transparent
că nu se lasă prins de alte buze,
ci doar în flori și pe aripi de fluturi.

Părul tău, gânduri secrete,
ca alge crescute în ape adânci
ce se ridică timide spre Soare,
gata oricând să se abandoneze
sub lumina Lunii.

Iar din ochii tăi… curg lumini,
ca la îngerii seduși de oameni
ce privesc pieziș, fără să atingă,
minunile lui Dumnezeu.

Cât despre mine,
te rog, mă rog,
Luminează-mă!

(H)